cuturi

Scutul, este o armă defensivă încă din vremurile preistorice şi a ramăs în folosinţă, până în prezent când este folosit în special de diferite forţe de ordine, în cadrul manifestaţiilor violente sau luptelor de stradă.
Dealungul timpurilor a suferit numroase transformări, contracarând modificările în stilul de luptă şi a armamentului folosit.

Spre deosebire de alte elemente de armură, scutul era considerat un bun de consum. Din acest motiv se foloseau materiale uşor de găsit şi ieftine precum lemnul, pielea, împletitură de nuiele sau paie. Părţile metalice, mult mai valoroase, erau de obicei recuperate şi refolosite.
Partea frontala a scutului era vopsită, acoperită cu pinză, piele sau metal pentru a spori rezistenţa şi pentru a putea afişa semne distinctive fiecărui luptător, a clanului sau a trupei la care facea parte. în mijloc, scutul avea o proemineţă numită umbo confecţionată din metal, care pe lingă rolul de a devia lovituri sau proiectile, mai servea şi ca armă ofensivă, având de multe ori montat un pinten metalic în centru. Umbo-ul proteja mâna care ţinea scutul.
Pe spatele scutului se afla mânerul care de multe ori era doar un lemn transversal, o curea sau un mâner metalic. De el se ţinea scutul în timpul luptei. Pe lângă mâner, scutul era prevăzut cu numeroase curele destinate fixării lui pe antebraţ cât şi pentru transportul acestuia pe umăr.
Partea cea mai vulnerabilă a scutului era marginea. Aceasta se proteja cu piele netabăcită sau metal. Fără o protecţie adecvată, o lovitură bine plasată putea despica un scut.

Curele scutului

Forma cea mai veche de scut a fost cea rotundă, mai târziu la greci a apărut scutul oval folosit de Hopliti, cu aproximativ 1,5 m înălţime prevăzut cu două adîncituri laterale.

Scut grecesc

Romanii, foloseau iniţial scuturi dreptunghiulare, apoi scutul rotund numit clupeus, aspis şi după războaiele Galice scutul cunoscut ca scutum, înlat de 1,25 m şi lat de 80 cm puternic curbat.

Scutum roman

Motivele cum sunt vulturul, fulgerul, semiluna ,etc. se foloseau pentru distingerea trupelor. Romanii şi Grecii erau primii care nu foloseau scutul doar ca o armă individuală. Trupele lor erau antrenate să formeze cu ajutorul scuturilor diferite formaţii ofensive sau defensive cum sunt "zidul de scuturi" impotriva atacurilor de cavalerie sau "ţestoasa" pentru atacuri împotriva fortificatiilor.

În evul mediu, scutul rotund era tot mai mult înlocuit cu scutul triunghiular al cavalerilor şi a rămas în uz doar la soldaţii de rând. Scutul normandic a fost prima formă de scut cavaleresc. Scutul în formă de picătură cu marginea de sus rotunjită şi puternic curbat, oferea protecţie nu numai în faza atacului propriu zis a cavalerului ci şi în faza de retragere după aruncarea suliţei.

Scutum normand

Începând cu secolul XIII, marginea de sus a scutului normandic era dreaptă făcând trecerea spre scutul triunghiular. Datorită schimbărilor în tactica de lupta, începând cu secolul XIV, scutul a devenit tot mai mic şi importanţa lui a scăzut treptat, până când a dispărut de pe câmpurile de luptă. Doar la turniruri se mai foloseau scuturi mici dreptunghiulare, cu o curbură inversă şi un decupaj în colţul drept pentru sprijinul lanciei. Aceste scuturi se numeau Tartsche, targe.

Tartsche, targe

Pe lângă importanţa lui în război, scutului i se atribuia şi o mare valoare simbolică. Pierderea scutului pe câmpul de luptă, era considerată deosebit de rusinoasă. Cavalerii raniţi erau transportaţi pe scut, iar cei cazuţi în luptă erau acoperiţi cu scutul lor. Atingerea scutului unui cavaler cu lancea era considerată o provocare la duel.
Decorarea scutului, pe lingă zimir (podoaba purtată pe coif), servea la identificarea cavalerului. Ea a dus la dezvoltarea artei numite heraldica. Aceasta era dominată de reguli stricte de estetică. Aceste reguli asigurau nu numai aspectul plăcut, dar şi vizibilitate bună a însemnelor, lucru foarte important în timpul luptei.